Oul de la Șipot sau… Izvorul din ziua de Înviere

Pe vremuri, la noi la Avrig, slujba de înviere se făcea la 3 dimineața, în momentul în care totul părea cufundat în somn. Era acel moment în care întreaga natură părea încremenită, parcă și astrele se opreau, pentru un timp, din mișcarea lor celestă. Era un moment de taină, în care simțeai atât de mult că faci parte din marele plan cosmic încât limita dintre cer și pământ părea că dispare și legătura între tine și divinitate devenea aproape palpabilă.

Oamenii treceau grupuri, grupuri spre biserică răspunzând chemării clopotelor și așteptau tăcuți, asemeni naturii din jur, chemarea la lumină.

Sărbătoarea începea cu atmosfera de taină…

Spre ziuă, atunci când prima geană de lumină mijea peste crestele munților, oamenii plecau spre case cu lumânările aprinse. Era prima zi de Paște. La Șipot cei care își lăsaseră acolo o damigeană sau un ulcior, le umpleau cu apă proaspătă. În zona aceea, de sub Hula Bisericii, apa din fântâni nu era bună de băut, era galbenă și sălcie așa că toată lumea lua apă de la Șipot. În drum spre biserică, unii încă mai lăsau acolo un vas pe care il umpleau, la întoarcere. Întotdeauna era o bătrânică ce lăsa în una dintre troci un ou roșu.

Povestea completă pe Povești din Avrigul meu frumos.